The Lone Ranger (2013)

 

  The Lone Ranger este un "Pirații din Caraibe" adaptat la genul western, cu o poveste care nu se ia în niciun moment în serios și cu o durată mult prea mare. Dacă se limita la 100-110 minute ar fi fost mult mai ușor de urmărit.

Foarte important este să lași deoparte orice gândire și logică la intrarea în sală și fii pregătit de un "brainless movie" de vară specific americanilor.

Scenariul este modest, fiind construit pe tiparul standard al unui western, cu toate ingredientele specifice vestului sălbatic. Avem același loc dominat de corupție și nedreptate unde răufăcătorii fac legea, unde indienii sunt mereu un exemplu de caracter și un obstacol în calea "modernizării", unde justiția există doar ca idee și bineînțeles, unde mereu apare un erou a cărui legendă va fi spusă din generație în generație.

Man of Steel (2013)

  Am învățat demult să nu mă mai duc la pomul lăudat cu sacul, așa că am fost doar cu o punguță și nici măcar asta nu s-a umplut. Da, cam atât de prost este acest reboot. 

După cele 143 de minute petrecute în compania unuia dintre cele mai așteptate filme ale anului speram să ies din sala de cinema cu câteva momente memorabile în cap, cu un feeling plăcut specific unui blockbuster și bineînțeles, cu un interes ridicat pentru sequel. Mai exact, la o întoarcere la origini a lui Superman undeva la nivelul lui Batman Begins. Din păcate, am ieșit doar cu o plictiseală cruntă și cu o mare durere de cap și de ochi. Nici nu este loc de comparație între cele două reboot-uri. Cu excepția efectelor speciale Man of Steel nu are mai nimic de oferit.

Epic (2013)

  Nu este chiar o animaţie "epică" în sensul figurat al cuvântului, nu se ridică la nivelul de divertisment impus de Ice Age şi Rio, poate că nici nu îmi va rămâne mult timp în memorie, dar este suficient de bine realizată şi destul de amuzantă încât să nu plictisească în niciun moment şi să merite vizionată.

Dacă povestea şchioapătă de la început şi până la final din lipsă de originalitate, oferă numeroase momente în care aduce aminte de faze şi personaje din alte animaţii, mesajele (pentru că sunt vreo 3 dacă am numărat bine) şi desfăşurarea sunt cât se poate de clare din primul minut, iar 3D-ul este nesatisfăcător, din punct de vedere vizual şi al feeling-ului nu am ce să-i reproşez.

Jack the Giant Slayer (2013)

 

   Nu pot decât să mă bucur că o astfel de ... tâmpenie, că altfel nu știu cum să-i zic, abia și-a acoperit bugetul cu încasările la nivel mondial. Dacă cineva poate să oprească astfel de filme să mai apară, atunci aceia suntem noi, consumatorii de filme, prin lipsa noastră de la cinema. Dacă nu are succes prima încercare, nu se mai face și a doua, iar dacă mai multe filme de acest gen vor eșua la box-office, sigur vor schimba tactica. Simplu.

Eu mi-am promis că nu mă duc să mai văd la cinema niciun film care reinventează basmele după bunul plac al producătorilor, doar de dragul de a ne arunca în ochi cât mai multe efecte speciale și clișee folosite la infinit. Dacă "Oz the Great and Powerful" a avut ceva respect pentru public și pentru banii dați la cinema pe bilet, filme precum "Jack the Giant Slayer", "Snow White and the Huntsman" sau "Hansel and Gretel: Witch Hunters", pur și simplu și-au bătut joc de noi, de banii noștri, de timpul nostru liber și bineînțeles, de basmele din care se inspiră.

Zambezia (2012)

  Sunt animaţii care se adresează exclusiv celor mari, sunt animaţii care împacă toate vârstele şi sunt animaţii care se adresează mai mult celor mici. Zambezia, fără doar şi poate, intră în a 3-a categorie.
Din acest motiv, dacă nu sunteţi însoţitorul unui copil sau dacă nu aveţi o poftă nebună să vedeţi o animaţie 3D, nu prea sunt motive să fiţi în sala de cinema.

Pentru a avea aşteptările potrivite, trebuie ştiut de la început că Zambezia nu este unul dintre filmele animate ale marilor studiouri de la Hollywood, ci vine din Africa de Sud şi are un buget foarte mic pentru o astfel de producţie, chiar dacă se laudă cu cel mai mare buget al unui film de animaţie african.

The Hunger Games (2012)

 

  Domnița Suzanne Collins (autoarea romanelor) nici nu ieșise din anonimat când japonezul Koushun Takami scria romanul Batoru Rowaiaru care avea să fie ecranizat în 2000 de regizorul japonez Kinji Fukasaku și a cărui idee a mai fost reluată sub alte forme în cel puțin două filme americane pe care le-am văzut în ultima vreme (The Condemned, The Tournament), The Hunger Games fiind cel de-al treilea. În plus, dacă privim și mai în urmă, se găsesc influențe clare de Lord of the Flies, Nineteen Eighty-Four și The Running Man. Asta nu o spun ca să critic filmul și nici ca să umbresc meritul autoarei de a dezvolta o idee sub o altă formă (chiar dacă pare că s-a inspirat din mai multe părți), dar vreau să fie clar cât de original este subiectul unor astfel de jocuri și unei astfel de societăți pentru cei mulți care l-au lăudat pe tot internetul că este "foarte original", lucru care și fără argumentele de mai sus oricum se anula din start fiind vorba de ecranizarea unei cărți.

Iron Man 3 (2013)

 

  Este clar că în categoria "popcorn movies" cei de la Marvel sunt greu de egalat, iar pentru strategia pe termen lung foarte bine gândită merită tot respectul.

Iron Man 3 nu mi s-a părut mai bun decât primul Iron Man, poate doar la capitolul umor, dar este peste al 2-lea la toate categoriile și, pe alocuri, mai bun și decât The Avengers.

Oz the Great and Powerful (2013)

  Pentru a-i simți adevăratul gust, este foarte important să-l vezi pe un ecran cât mai mare (de preferat la cinema în 3D), impactul vizual fiind punctul său forte.

Modul în care a fost gândită trecerea din lumea reală, prezentată în alb-negru și în format 4:3, în lumea fantastică plină de culoare a tărâmului Oz, m-a cucerit total. Odată făcută trecerea la ecranul mare și colorat, ne putem bucura de regie, scenografie, imagine, muzică, efecte, de 3 personaje foarte simpatice (Finley, China Girl si Knuck) , dar nu și de scenariu și actori.

John Carter (2012)

 

   Mulți nu au înțeles că scenariul este inspirat după o poveste scrisă de Edgar Rice Burroughs în 1911, cu mult timp înainte de Avatar, Star Wars și alte filme similare.

Astfel, sentimentul de deja-vu și lipsa de originalitate, principalele bile negre atribuite filmului de majoritatea criticilor negative, provin din simplul motiv că povestea a fost ecranizată prea târziu, după ce alții deja au profitat de multe din atuurile sale.

Despre film, pot spune că este mult mai reușit decât mă așteptam și că îmi pare rău că l-am evitat mult timp după lansare, plecând urechea la criticile negative.

The Amazing Spider-Man (2012)

 

   Filmul lui Marc Webb nu este altceva decât un reboot neinspirat al Spider-Man-ului din 2002.

Cu excepția alegerii lui Andrew Garfield în rolul supereroului, nimic nu mi s-a părut mai bun decât ce a făcut Sam Raimi, din contră, a pierdut teren la câteva capitole importante:

1. Relația dintre Maguire și Dunst a fost una specială încă de la început, mai matură, mai pasională, cu mai multe implicații și care nu te lăsa indiferent. Relația dintre Andrew Garfield și Emma Stone este una ușoară, adolescentină, care nu te implică în niciun fel, doar te amuză pe ici pe colo.

The Croods (2013)

  Această animație este exemplul perfect de divertisment pentru toată familia.

Cu toate că acțiunea plasată în preistorie și desfășurarea ei se aseamănă cu celebra serie Ice Age, cu toate că bunicuța pare copiată din ultimul film al aceleiași serii și cu toate că Eep seamănă destul de mult cu prințesa Merida din Brave, vine cu suficiente chestii și personaje noi și merge pe cu totul alt mesaj, incât nu poate fi acuzată de lipsa de originalitate.

The Avengers (2012)

 

   Doar pentru că a reunit cațiva supereroi Marvel în același film și pentru că i-a pus să lupte împreună, nu înseamnă că este ceva "epic" și nici că este cel mai bun film de acest gen. În percepția mea, un film foarte bun are alte coordonate.

Scenariul este destul de simplu: ăia buni vs. ăia răi. Ăia buni au aproape 2 ore la dispoziție să facă gargară, să pună țara la cale, să se tachineze cu niște glume banale în mare parte și să se comporte ca niște adolescenți care vor să arate cine este cel mai tare.