Raluca Bugnar e jurnalist din 2007 în presa locală din Cluj şi editor la site-ul CinemaRx.ro din 2010. Timp de trei ani a fost în redacţia AperiTIFF, ziarul Festivalului Internaţional de Film Transilvania. De la TIFF îi sunt dragi mai ales întâlnirile cu nişte oameni surprinzători cărora le-a luat interviuri (Wim Wenders şi Melissa Leo, printre aceştia). Înainte să se închidă televiziunea locală Transilvania L!VE a povestit în fiecare vineri dimineaţă, timp de 3 luni şi ceva, despre filmele săptămânii. Ar blogui mai mult dacă ar avea timp (pe Zoldike - https://zoldike.wordpress.com/ şi Hoarding Spheres - http://hoardingspheres.wordpress.com/), dar cel mai des o găsiţi pe Twitter la @ralucalexandra. Are cuvântul:
"Topurile nu mă atrag. Le înţeleg scopul, din raţiuni externe, dar ader la părerea că alcătuirea topurilor în mod compulsiv, necesitatea de a încadra mereu lucrurile în liste, e de natură patologică. Şi, oricum, e imposibil pe termen lung de a face un top cu cele mai cele. Cartea cu cele 1001 de filme de văzut într-o viaţă şi-a pierdut cu siguranţă actualitatea de când a fost publicată căci au mai apărut de atunci destule filme ce ar merita incluse. Dar pentru că toţi ne ghidăm după recomandări, am să fac 10 recomandări de filme care mi-au plăcut anul acesta. Şi o fac sub forma unui top, deşi nu le consider neapărat unele sub altele. Sunt doar filme pe care le-am văzut în 2013 (lansate deja la noi anul acesta sau care urmează să apară la cinema). Lista e văduvită de suficiente titluri, căci nu am văzut chiar atât de multe filme, "pierzându-mi" destul timp şi cu serialele. Şi apoi am văzut şi suficiente filme proaste.
Îmi plac foarte mult filmele care sunt strâns legate de probleme sociale aşa că voi pune pe primul loc "Wadjda", primul film din Arabia Saudită regizat de o femeie.
L-am văzut la TIFF, unde a şi luat Premiul Publicului, şi l-am caracterizat drept extraordinara surpriză din ţara fără niciun cinematograf. “Wadjda” e povestea unei fetiţe în tenişi, care împleteşte din aţe brăţări cu culorile cluburilor de fotbal, ascultă muzică de la radiouri străine, interzise, şi îşi doreşte mai mult decât orice o bicicletă verde, ca să-l întreacă în viteză pe băiatul din vecini. Toate astea se petrec în ţara în care mersul pe bicicletă le era interzis fetelor până anul acesta în aprilie, iar de atunci e tolerat doar în parcuri, nu ca formă de transport, şi cu un însoţitor de sex masculin din familie. "Wadjda" se va lansa anul acesta în cinematografele de la noi aşa că va putea fi văzut de publicul larg.
L-am văzut la TIFF, unde a şi luat Premiul Publicului, şi l-am caracterizat drept extraordinara surpriză din ţara fără niciun cinematograf. “Wadjda” e povestea unei fetiţe în tenişi, care împleteşte din aţe brăţări cu culorile cluburilor de fotbal, ascultă muzică de la radiouri străine, interzise, şi îşi doreşte mai mult decât orice o bicicletă verde, ca să-l întreacă în viteză pe băiatul din vecini. Toate astea se petrec în ţara în care mersul pe bicicletă le era interzis fetelor până anul acesta în aprilie, iar de atunci e tolerat doar în parcuri, nu ca formă de transport, şi cu un însoţitor de sex masculin din familie. "Wadjda" se va lansa anul acesta în cinematografele de la noi aşa că va putea fi văzut de publicul larg.
Voi pune pe doi "Beasts of the Southern Wild" fiindcă în România a apărut la cinema în aprilie 2013, deşi îl văzusem de anul trecut. Dar e un film foarte bun, cu adevărat special, care merită căutat. Şi îmi permit abaterea asta fiindcă pe locul trei pun trei filme.
Trilogia "Paradise" a austriacului Ulrich Seidl am văzut-o tot la TIFF, într-o proiecţie maraton. A fost prima dată când m-am încumetat la un maraton de filme în cinematograf şi a fost cea mai bună decizie să şed vreo 6 ore în cinema pentru "Paradise: Love”, „Paradise: Faith” şi „Paradise: Hope”. Sper să apară cândva şi în cinematografele din ţară, să le pot scrie recenzia. Dintre cele trei, mi-au plăcut primele două mai mult, dar al treilea mi s-a părut cel mai provocator fiindcă îmbină trei teme problematice, în faţa cărora, ca spectator, te trec nişte fiori de ruşine, uneori nostalgică. Cele trei teme sunt neghiobia pubertăţii, obezitatea infantilă şi o posibilă predispunere spre pedofilie / compexul Oedip, apărută la un personaj de tip Lolita (dar numai în esenţă, nu şi în aparenţă). Cred că cele trei teme sunt problematice şi provocatoare fiindcă majoritatea am făcut tâmpenii între 10-15 ani şi ne-am amorezat de persoane adulte din jur, ca apoi să intrăm în situaţii penibile. Cât despre obezitatea infantilă, România e pe primele locuri în Europa, aşa că loveşte în plex şi chestia asta. Toate cele trei filme "Paradise" sunt, într-un cuvânt, tulburătoare!
Am ştiut c-o să-mi placă de când am văzut primele fotografii de promovare. Erau genul de fotografii la care mă pot holba mult timp fără să mă plictisesc. Una dintre imaginile memorabile (şi sunt multe) e cea în care părul periat al lui Evie (Nicole Kidman) se transformă într-o mirişte. Ca în basme, când Făt Frumos aruncă-n urma sa pieptănul şi acesta se preface într-o pădure deasă, prin care zmeii şi zgripţuroaicele cu greu mai pot trece. Kidman e surprinzătoare în accesul ei de furie, dar adevărata surpriză plăcută e Mia Wasikowska în rolul fiicei, ultimul vlăstar al unei familii ce pare să aibă ceva necurat în sânge. Inocentă şi firavă, dar tenace şi plină de resurse, India e imposibil de categorisit. Mintea şi sufletul Indiei sunt o enigmă, cel mai bine exprimată de felul în care ochii i se schimbă din culoarea unei ape leneşe, netulburate, la culoarea unei gropi proaspăt săpate în pământ.
România s-a mândrit cu el după ce a luat Ursul de Aur la Berlin şi acum o luăm de la capăt fiindcă l-am propus la Oscarul pentru cel mai bun film străin. Mie mi-a plăcut sincer. Trebuie să subliniez că îmi plac filmele româneşti, în marea lor parte. Sunt puţine despre care n-aş avea nimic bun de spus. E un soi de îngăduinţă patriotică, recunosc. Dar "Poziţia copilului" chiar e bun şi fără vreo îngăduinţă. Şi cel mai important mi se pare că pune degetul pe rană, atingând faptul că ne îndreptăm să devenim ca italienii, care nu mai cresc, nu se maturizează. Sunt foarte simpatice clipurile de pe internet care parodiază tendinţa bărbaţilor italieni adulţi de a se "bambiniza" în compania mamelor şi de a rămâne veşnic bebeluşi, dar când te gândeşti la tendinţa asta ca la o realitate, nu e amuzant deloc. Ştiu că şi în SUA e la modă "attachment parenting", dar chiar nu e ok ca mamele să "alăpteze" copilul până la 35 de anişori.
Pentru că dacă e un gen de film cu care încerc să fiu la zi, acela e animaţia. Şi asta fiindcă avem nevoie de lucruri simpatice şi drăguţe în viaţa asta nu tocmai uşoară. La "Despicable Me 2" am râs cam 75% din timpul cât a rulat. E foarte simpatic şi relaxant. Şi l-aş revedea. În plus, minionii sunt obsesivi. Abia aştept filmul numai cu ei (apare în 2014).
Îmi pare rău că nu a fost mai mult băgat în seamă la Oscaruri, dar mă bucur că a ajuns şi în România la cinema şi că am aflat astfel despre relaţia specială, creativă, dintre maestrul suspansului şi soţia lui, Alma Reville.
A fost un film inconfortabil pentru mine, cam din aceeaşi categorie cu trilogia "Paradise" şi tocmai faptul că m-a pus în încurcătură mi-a indicat că e bun. Nu venea dintr-un loc comun, nu a călcat pe terenuri bătătorite, m-a susprins. Şi e bazat pe o poveste reală, iar astea, cum spuneam, îmi plac foarte mult. După ce l-am văzut, am intrat pe Wikipedia şi alte site-uri să citesc mai multe despre personajul principal, un paraplegic care, deşi nu se putee mişca, a vrut să experimenteze dragostea fizică. Relaţia dintre paraplegic şi preotul catolic şi conversaţiile lor sunt fascinante. A, şi îmi place mult de John Hawkes, actorul care a jucat paraplegicul şi pe care l-am admirat şi pentru „Me and You and Everyone We Know” şi pentru „Winter’s Bone” şi pentru „Martha Marcy May Marlene”.
Ăsta va fi succes de Box Office în toamnă când se va lansa în cinematografe. Am zis-o în timp ce-l vedeam la TIFF, au zis-o şi alţii. E o comedie făcută la comandă de Iulia Rugină (debutul ei în lungmetraj) pentru actorii de la şcoala de actorie a lui Dragoş Bucur şi a prietenilor lui. Distribuţia e foarte numeroasă, căci au fost incluşi toţi actorii care au făcut cursuri cu Bucur & co, iar scenariul e scris la trei mâini, de Iulia Rugină, cu prietenele ei Ana Agopian şi Oana Răsuceanu. Cele trei sunt obişnuite să lucreze împreună de mulţi ani, dar chiar şi aşa e un efort colectiv impresionant pentru coerenţa sa şi pentru prospeţime şi inventivitate. E prima comedie românească la care am râs în hohote şi nu pentru că avea cioace şi glumiţe bulevardiere, instrumentele la care se recurge de obicei.
Citeam de curând că în SUA a reieşit în statistici un "nou public" care poate ridica un film în Box Office: femeile tinere. (Cât de "surprinzător"! Mda...) Filme ca "Mama", "The Purge" şi "The Conjuring" - toate horror-uri făcute cu buget redus - au câştigat sume impresionante din vânzarea biletelor la cinema fiindcă sălile au fost pline de femei până în 25 de ani. Mă rog, eu am peste 25, dar mă încadrez încă în nişa de femei tinere, care, aşa cum sublinia respectivul studiu, vor să vadă filme care să le sperie, dar să nu le dezguste. Adică nu cu sânge, creieri şi intestine împrăştiate peste tot. (Sau, cel puţin, nu numai cu de-astea.) "Mama" o are pe Jessica Chastain în rolul principal, alături de două fetiţe, iar antagonista, cu bolnave şi nepieritoare instincte materne, e tot o femeie. Mai rar o distribuţie preponderent feminină la un horror. Ieeei, Girl Power! Şi ca să fie şi mai grozav, într-un rol secundar apare şi frumuşelul danez Nikolaj Coster-Waldau, aka Jamie din „Game of Thrones”.
Bun, acestea fiind zise, să trec şi cele câteva filme proaste de la care aş fi vrut să ies sau chiar am ieşit din sală.
1. My Beautiful Laundrette (1985) - Este din 1985, dar a fost anul acesta la TIFF, căci regizorul Stephen Frears era omagiat pentru întreaga carieră (şi trebuia să vină la Cluj, dar n-a mai venit). Fiind vorba de filmul unui regizor important ("The Queen") şi fiind cu Daniel Day-Lewis pe la începutul carierei am considerat de datoria mea să-l văd. Am rezistat jumătate de oră şi apoi am ieşit din sală. E limpede, foarte, foarte limpede că Lewis a evoluat substanţial de la acel rol. Însă nu el m-a făcut să ies din sală, fiindcă în cele 30 de minute n-a apărut prea mult, ci indianul din celălalt rol principal care rânjea într-una la orice scenă, indiferent cât de tensionată. Mi-a făcut impresia că era într-atât de bucuros să fie într-un film de Hollywood încât nu-şi putea şterge zâmbetul.
2. The Big Wedding (2013) - Incredibil de plictisitorul film pe care l-au făcut împreună Robert De Niro, Susan Sarandon, Diane Keaton, Robbie Williams, Amanda Seyfried şi Katherine Heigl. Tradus în română cu titlul „Nuntă cu peripeţii”, aşa zisa comedie romantică nu a avut nici peripeţii, n-a fost nici comedie şi nici romantică. Am râs mai mult şi am găsit romantism la „Fast & Furious 6”, care e categoristit drept thriller de acţiune. N-am ieşit din sală de la "The Big Wedding" fiindcă pornisem cu intenţia să-l recenzez pentru job, lucru pe care am fost incapabilă să-l fac.
3. Dead Man Down (2013) - Eram atât de entuziasmată că Noomi Rapace mai face un film cu regizorul Niels Arden Oplev cu care a filmat trilogia originală după romanele best-seller „Millenium”! Din păcate, aşa cum se întâmplă des în relaţiile de colaborare pe termen lung, ideile care au funcţionat ajung reciclate şi ciorba e reîncălzită. În „Dead Man Down” nu e chiar ciorbă, dar tensiunea vine la un moment dat de la nişte caserole cu biscuiţi. Cică mama ei îi dă lui biscuiţi de casă, iar el e somat să returneze caserola, fiindcă, nu-i aşa?, mamele din lumea întreagă sunt capabile să facă istericale dacă nu-şi primesc înapoi caserolele. Mama e Isabelle Huppert. El e Colin Farrell, un asasin maghiar puţin credibil pe nume Victor. Totuşi, pe "Dead Man Down" nu-l regret fiindcă am râs binişor şi am rămas cu o piesă excelentă de pe coloana sonoră: Zaz - Eblouie par la nuit."
Mulțumesc pentru participare.
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu