Așa cum “In the Mood for Love” este una dintre cele mai atipice producţii romantice, așa și recenzia ce urmează este una atipică pentru acest film şi cât se poate de subiectivă. Cine nu acceptă decât laude aduse acestui film, ar fi bine să se oprească aici din citit.
Chow şi Mrs. Chan, personajele principale ale filmului, sunt doi oameni nefericiți în căsniciile pe care le au, doi oameni care petrec marea parte din timpul lor în singurătate, doi oameni pe care destinul îi aduce împreună în momentul în care amândouă familiile se mută pe același palier. De la primele priviri și de la primele dialoguri schimbate, cei doi simt o oarecare atracție reciprocă, care se amplifică în momentul în care niște detalii aparent banale, îi fac să creadă că partenerii lor de viață au devenit amanți. În urma acestui eveniment, consecințele sunt total diferite de ceea ce ne-am putea închipui că ar fi normal să urmeze. Cei doi nu cer socoteală, nu fac scandal, nu pun capăt relațiilor și nici măcar nu au de gând să schimbe ceva, ci, legați de această bănuială (pentru că rămâne tot timpul la stadiul de bănuială), cei doi ajung să se cunoască, să devină inițial prieteni, ca apoi să se îndrăgostească și să pornească un joc de "sadomasochism sentimental" prin care își neagă sentimentele, își resping orice fel de pornire interioară și cel mai grav, își pierd calitatea de ființe, devenind doar două personaje ce interpretează nişte roluri într-o realitate doar a lor.
Ok, sună foarte bine până acum, deci ce aș putea spune eu de rău despre un asemenea film ?! Păi, mai multe. Cel mai deranjant este că acea empatie necesară unui film „de personaje” s-a pierdut undeva între ecranul PC-ului și pat, fără să ajungă măcar o fărâmă și la mine. De fapt, mint! Un strop a ajuns în momentul în care cei doi cinează pentru prima oară și celebra replică din "Casablanca" îmi răsuna în minte ,"Louis, I think this is the beginning of a beautiful friendship". Atunci, speranțele mele erau pe cele mai înalte culmi, dar acea „beautiful friendship” nu numai că nu a venit, dar s-a transformat ușor și sigur în ceva urât, frustrant, imposibil de înțeles și de exprimat în cuvinte, în care știința care studiază comportamentul uman (de Psihologie zic) nu mai are absolut nicio valoare, totul fiind doar de amorul artei și de dragul de a distruge clișeele genului. Nu pot accepta niște personaje care se autodistrug de bună voie, care nu își leagă acțiunile de un minim de logică, nu pot empatiza cu niște personaje pe care scenariul nu le dezvoltă și pe care nu ajungem să le cuoaștem mai deloc, și nu pot să fiu cucerit de niște personaje robotizate ale căror sentimente sunt impuse doar de regie, dialogul fiind absent o bună parte din timp, iar atunci când este prezent nu aduce nimic notabil (cu vreo două excepții).
Pe scurt, tot ce am zis mai sus s-ar rezuma la un scenariu ce vrea să fie profund și original, dar în percepția mea este doar lipsit de substrat. Ca niște preferințe personale, se putea găsi o idee mai bună și mai plauzibilă de a-i „sechestra” pe cei doi într-o cameră, se putea renunța la clișeul cu telefonul pe care cineva îl dă fără să vorbească doar pentru a-l auzi pe celălalt, trecerea peste ani nu merita tratată atât de superficial, și nu în ultimul rând, se putea pune mai mult accentul pe modul în care ea devine un izvor de inspirație pentru scrierile sale.
Dacă povestea mi s-a părut slăbuță din toate punctele de vedere, iar actingul nu mi-a atras atenția în mod special, despre regia lui Kar-Wai Wong nu pot spune decât că s-a ridicat la nivelul unei capodopere, cu unghiuri de filmare excelent alese, cu scene superbe filmate cu încetinitorul și cu metafore vizuale cum ar fi ploaia, care nu reușește să le stingă focul interior deși insistă, ba chiar îi apropie. Tot la nivelul unui film memorabil se ridică și coloana sonoră, care mă va bântui foarte mult timp de acum înainte, dar și decorul și costumația personajului feminin.
Fiind a 3-a mea experiență „Kar-Wai Wong”, pot să spun că îi ador stilul regizoral și cam toate aspectele adiacente, cu excepția scenariilor. Pur și simplu nu pot accepta niște povești pline de profunzime pe exterior, dar goale în interior.
Concluzia: „In the Mood for Love” îmi va rămâne în minte ca o experiență plăcută dintr-o oarecare noapte toridă de vară, dar așteptările mele erau mult mai mari. Asta nu înseamnă că nu-i un film de văzut o dată.
VERDICT:
Sites: Rotten Tomatoes Metacritic CinemaRX Cinemagia
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu